Anything but VnS

Azi am plecat de la școală. Prea mult stres adunat din nu-mai-știu-eu-ce, răceala-și-a pus toamna ștampila și pe mine, alături de ore lungi și plictisitoare, cu colegi mai puțin de treabă și profesori nervoși.

Drumul l-am lungit pe cât posibil, neavând nicio destinație, cu pași mici, cu capul aplecat și mâinile în buzunar. Ultima perioadă a adus cu ea prea multe întâmplări ciudate. Lumea în jurul meu mă ocolește, se holbează. Poate le pare că am prea mult timp- voi vă grăbiți. Avem același timp doar că adesea uităm cum se folosește și-l lăsăm în brațele cotidianului, alături de serviciu, bani și alte probleme.

M-am regăsit, acum 2 ani, cam la aceiași oră, pe același bulevard Tomis, vis-a-vis de Capitol. DE astă dată cu alți ochi, alte amintiri și alte gânduri. Frunzele uscate, puține pe jos pentru această perioadă(mi se pare), îmi place să le răscolesc, să le străbat adânc.

Mă apropii de casă, dar am senzația că nu acolo trebuie să ajung...

Punct.

...și poate mai încolo de la capăt!

Am spus să mă pierd nu să mă pierzi. Nu te preface că mă pierzi, nu face greșeala asta. Nici în vis. Rămâi cuminte, la locul tău. Rămâi tu.

Deschide cartea. Citește pagina 14, pentru cei ce au urechi să audă,pentru cei ce au suflet să simtă și pentru cei ce nu știu...Pentru mine, păstrează cuvintele speciale și apleacă-te șoptindu-mi-le la ureche.

Îți urez o noapte bună alături de tine!

Dă-ți masca jos, actor al vieții! Vreau să-ți simt respirația fină, fie ea și rece. Vreau să văd cum te bucuri și tu sau cum suferi alături. Am nevoie de un zâmbet prietenesc care să fie pregătit la orice gafă pe care o fac, ca să o trec mai ușor. Tu, ai nevoie de lumină pură încărcată cu priviri grele și rele. Nu te mai feri, ieși în față și luptă.

Crezi că numai soldații luptă? Te înșeli. Și tu, actorule, ca și mine, și ca fiecare om de pe planetă trebuie să ducem războiul ăla 'rece' cu viața. Știi câte hoituri trebuie să ai sub picior numai pentru un zâmbet strâmb? Sau câte curbe ești nevoit să desenezi destinului?

Asta cred eu, dar tu ce mai poți să crezi? Pe sub ochii aceia umbriți și neschițați nu pot citi decât moarte eternă sau speranță efemeră...spune-mi tu despre viața ta măreață.

Nu te mai ascunde în încăperi adânci, în cârpe necunoscute, în sticle amețitoare sau în praf aparent 'curat'. Vino spre mine, să-mi cazi în brațe și să te salvez, să cădem în visarea păcătoasă să renunțăm la luptă, să luăm măcar o pauză! Vino!

Nu mai încerca degeaba să-ți înfrumusețezi viața și să cauți la nesfârșit idealul. Nu te mai obosi.

E nevoie doar sa mai privești în jur, cu alți ochi și este de ajuns să-ți asiguri buna dispoziție cel puțin pentru următoarele 5 ore. Închide calculatorul, pune pauză la muzică și ieși din casă. Urmează-ți șuzii vechi, treaba lor e să te conducă,nu te mai grăbi! Treaba ta să fii atent cu 'peisajul'.Spune-mi,vezi frunza aia cum cade, cum vântul mai împrăștie marea în sute de valuri? Vezi cum fata aia mică și blonduță caută cu disperare un loc de relaxare?

Asa-i că ai uitat complet de problemele de acasă sau că te simți singur, fie că nu prea mai ai bani în buzunar?

Ce simți? Cum te simți? Îți place? Zâmbești?

De ce, fire nebună? Pentru că toți au luat-o razna... ei nu mai știu ce e viața. Ei doar și-o închipuie, dar tot urâtă e.

Ieși un pic afară. Nu ai nevoie de mai mult de o secundă ca să simți frigul adânc în tine. Eu mă refugiez, cu fiece zi care mai trece, în mine, în ceașca cu ceai, pe străzi,în figuri, în versuri,în suflete pierdute, în pagini, în parc, în sunete,în vise,în tine.


Îmi place să mă închid în mine odată cu venirea vântului de toamnă,pentru că nu costă nimic și sunt tot eu.

Îmi place sa mă refugiez în ceașca cu ceai pentru că pe fundul ei apare imaginea mea, treptat, așa cum sunt. Și pentru că e cald și dulce.

Îmi place să mă pierd printre rândurile cărții pentru că dacă nu înțeleg adevăratul sens al cuvintelor sau povestea e urâtă, pot să o închid când vreau.

Între figuri străine, poate nu e cald, dar e ușor să te regăsești în privirile obosite.

Străzile, sunt ceva mai reale uneori chiar periculoase, însă nimic nu se compară cu sentimentul de 'sunt pe cont propriu'.Iar dacă e toamnă, cu atât plăcerea e mai mare când, mergând spre nicăieri, străbat amintiri și gânduri, numai dacă mă uit la cerul greu.

And now...the future ain't what it used to be!